ISTORICUL AŞEZĂMÂNTULUI ROMÂNESC DE LA IORDAN

      Numărul mare de călugări români nevoitori pe valea Iordanului a determinat Patriarhia Română ca în anul 1935 să cumpere de la Guvernul Palestinei un teren situat pe malul Iordanului, pentru a întemeia aici o mănăstire românească. Terenul cumpărat avea o întindere de aproape zece mii de metri pătraţi şi făcea parte dintr-un lot destinat comunităţilor religioase. Pentru a nu pierde drepturile menţionate în contract Patriarhia Română a demarat imediat lucrările de construire a aşezământului (1935), iar în anul următor, biserica a fost sfinţită şi deschisă pentru cult. Arhitectura bisericii avea trăsături specifice româneşti cu un pridvor deschis susţinut pe coloane după modelul mănăstirilor din nordul Moldovei.
      În interesul unei bune gospodăriri, întâiul reprezentant al Patriarhiei Române la Sfintele Locuri, Victorin Ursache, a prezentat Sfintei Patriarhii pe monahul român Ioan Iacob de la Mănăstirea Sfântului Sava, de lângă Betleem, spre a fi hirotonit diacon şi preot şi a fi numit egumen al acestei aşezări româneşti de lângă Iordan. Instalat ca egumen, Sfântul Cuvios Ioan Iacob a strâns în jurul său o frumoasă obşte călugărească. Minunatele slujbe săvârşite aici în limba română, după rânduiala mănăstirească, au atras curând credincioşii români stabiliţi în zonă, dar şi alţi localnici ce stăruiau să ajute după puteri sfânta mănăstire.  Astfel, în această vreme s-au construit aici mai multe chilii, iar pe terenul mănăstirii au fost plantate diferite soiuri de pomi şi legume specifice zonei. Pământul era bun, iar apa Iordanului era foarte aproape. Truda călugărilor români era din plin răsplătită cu roade bogate ce asigurau necesităţile mănăstirii şi chiar îngăduiau unele milostenii către cei mai săraci. 
      După cum cunoaştem, din anul 1947 a început o perioadă grea pentru vieţuitorii români stabiliţi la Locurile Sfinte. Mai întâi cele două aşezăminte româneşti din Ţara Sfântă au fost despărţite în ţări diferite. Apoi, începând cu anul 1948,  situaţia politică s-a agravat în aşa măsură încât din pricina intensităţii luptelor vieţuitorii români de la Iordan sunt nevoiţi să părăsească aşezământul. Chiar şi aşezământul din Ierusalim a fost grav afectat. La acea dată Arhim. Victorin se plângea Patriarhiei  că mai multe ghiulele au pătruns prin pereţii căminului şi prin cupola bisericii din Ierusalim, iar clopotniţa a fost complet distrusă.
      Toată această instabilitate a determinat ca din anul 1948 şi până în 1962 delegatul Patriarhiei Române la Sfintele Locuri să-şi împlinească misiunea sa la Ierusalim în condiţii foarte grele, continuând totuşi să administreze în bune condiţii Aşezământul Românesc de lângă Iordan, devenit acum, principalul punct al reprezentării româneşti la Sfintele Locuri. Între anii 1955-1970 schitul românesc de aici a fost locuit de vreo câteva călugăriţe conduse cu înţelepciune de schimonahiile Melania Mincu şi Acachia Maior.
      Evenimentele dramatice datorate stabilirii graniţei dintre statul Israel şi Iordania au făcut ca şi această  frumoasă aşezare românească să fie aproape complet distrusă. Vieţuitorii români de aici s-au refugiat în mare parte la Ierihon. Insistenţa călugărilor români de a rămâne în această zonă de frontieră a fost curmată de moartea martirică a Protosinghelului român Damian surprins în mijlocul unui schimb de focuri  între cele două tabere rivale. Astfel, începând cu anul 1970 Aşezământul Românesc  de la Iordan, a rămas definitiv închis şi părăsit ca şi celelalte mănăstiri din această zonă militară. Numai în ziua precedentă Botezului Domnului li se îngăduie pelerinilor ca să viziteze această zonă sfinţită de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu.