|
DATE
GENERALE
1.
Pelerinajul religios ca act de mulţumire şi binecuvântare
Locurile Sfinte au atras
de-a lungul vremurilor numeroşi pelerini, care şi-au împlinit întotdeauna
cu negrăită emoţie şi bucurie gândul de a peregrina
pe urmele Celui ce ne-a descoperit iubirea lui Dumnezeu şi ne-a dăruit
prin învierea Sa belşugul vieţii veşnice. Nici dragostea
credincioşilor români nu a slăbit vreodată pentru
aceste locuri binecuvântate pe care le-au iubit şi le-au susţinut
din vremuri străvechi şi până în modernitate. Efortul
lor s-a concretizat în special prin felurite ajutoare pe care ei înşişi
le aduceau la Sfintele Locuri adăugând totodată la ofranda lor şi
jertfa materială a semenilor care doreau ca măcar în acest fel
să ajungă la Ierusalim. Pelerinajele la Locurile Sfinte au reprezentat
dintotdeauna nu numai un izvor de consolidare a credinţei şi a iubirii
pentru Dumnezeu, dar şi un act de mulţumire, de pocăinţă şi,
de cele mai multe ori, de cerere şi de binecuvântare pentru noi înşine şi
pentru toţi semenii.
2. Pelerinajul
religios între chemare şi răspuns
Despre pelerinajul religios
putem spune că este în acelaşi timp o chemare şi un răspuns.
O chemare din partea lui Dumnezeu care voieşte „ca toţi oamenii
să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului
să vină” şi de aceea oferă în chip mereu potrivit
fiecărui om, noi posibilităţi de a-L cunoaşte şi de
a-i împărtăşi harul Său. Pentru toţi, indiferent
de motivaţia iniţială, pelerinajul religios este o lucrare a lui
Dumnezeu menită să ne facă din ce în ce mai mult „credinţa
lucrătoare prin iubire”. Ne amintim desigur de marii sfinţi din
vechime care au recunoscut în pelerinajele la Sfintele Locuri o întâlnire
nemijlocită cu Dumnezeu, dar avem şi exemplul multor oameni care făcând
un astfel de pelerinaj şi-au lepădat toate obiceiurile rele de dinainte şi
stând înaintea crucii pe care s-a răstignit Domnul Iisus Hristos,
au început o nouă viaţă trăită în chipul
cel mai autentic şi după voia lui Dumnezeu (vezi viaţa Sfintei
Maria Egipteanca). Iată deci, că pelerinajul religios este şi
un răspuns al omului care întâlneşte şi ascultă prin
credinţă Cuvântul lui Dumnezeu. Sămânţa credinţei şi
a sfinţeniei sădită în suflet de Dumnezeu se mişcă prin
har şi prin lucrare şi începe să caute hrană potrivită pentru
a creşte şi pentru a rodi. În vechime părintele biblic Avraam,
a ascultat prin credinţă chemarea lui Dumnezeu şi a mers în
pământul Canaanului. Acolo l-a întâlnit pe Dumnezeu în
chip minunat la stejarul Mamvri şi i s-au împlinit toate făgăduinţele. Şi
astăzi, Dumnezeu continuă să se descopere oamenilor şi adresează fiecăruia în
lume câte o chemare către Împărăţia Cerească.
Precum Avraam a ajuns prin credinţă în corturile din Canaan, în ţinuturile în
care curge lapte şi miere, tot aşa şi orice om evlavios poate
ajunge prin aceiaşi credinţă în locaşurile cereşti
din Împărăţia lui Dumnezeu. Credinţa ne descoperă că lumea însăşi
este o patrie în care cu toţii suntem pelerini şi că toate
sunt trecătoare. De aceea, pregustând din frumuseţea împărăţiei
veşnice, sufletul se aprinde cu un dor de nestăpânit care îl
bucură şi îl hrăneşte. În pelerinaj spre Ţara
Făgăduinţei, îngerii din cer îi luminau pe evrei pe
timpul nopţii şi norii de lumină îi acopereau ca să nu
fie văzuţi de vrăjmaşi. Iar dacă atunci, Dumnezeu a
hrănit poporul cu mană cerească, iată că acum El ne
oferă spre mâncare chiar hrana îngerilor. Şi nu este aici
nicio metaforă pentru că în realitate îngerii se hrănesc împlinind
voia lui Dumnezeu. Iar, dacă mana cerească se cobora din cer numai
la o anumită vreme şi numai pentru evrei, astăzi, cu toţii
putem avea, în toată vremea, această bună hrană, trăind
după voia lui Dumnezeu. Iată, deci că pelerinajul şi rugăciunea
ne propun şi o altfel de hrană pe care trebuie să ne străduim
să o câştigăm precum ne străduim şi alergăm
pentru hrana trupului. În capitolul 3 al Evangheliei după Ioan ni
se spune că fiind ucenicii plecaţi în cetate să cumpere
merinde, au venit după o vreme şi îl rugau pe Iisus să mănânce,
dar Iisus a spus: „Eu am mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi.
Ziceau deci ucenicii între ei: nu cumva I-a adus cineva să mănânce?
Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis
pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (In. 3,
31-34). Însuşi Iisus Hristos a fost un pelerin care a coborât în
cea mai autentică smerenie din sânul Tatălui Ceresc în
peştera sărăcăcioasă de la Betleem şi din Nazaret
s-a suit prin jertfă şi înviere din nou în Ierusalimul
Ceresc „ca să ne pregătească şi nouă locaş”. În
cele din urmă cu toţii suntem pelerini şi ne îndreptăm
prin lumea aceasta spre împărăţia lui Dumnezeu. Prin taina
ucenicilor de la Emaus, Domnul Hristos ne-a descoperit că El Însuşi
călătoreşte cu fiecare dintre noi şi prin orice împrejurare
a vieţii ne invită să-L cunoaştem şi să devenim
prietenii Săi.
3. Pelerinajul
speranţă şi misiune pentru prezent şi în viitor
În fiecare an la
Locurile sfinte vin mii şi mii de pelerini din toată lumea cu felurite
situaţii sociale, financiare, stări civile. Cu toţii sunt mânaţi
de cele mai diverse motivaţii, însă cu toţii ajung în
acelaşi loc, înaintea aceluiaşi Dumnezeu, şi înaintea
crucii pe care El a fost răstignit. Gândul şi credinţa lor
comună îi apropie şi pe mulţi îi umanizează.
Am învăţat să fim ca oricine altcineva numai cum ar trebui
să fim noi înşine nu. În faţa crucii de pe Golgota
se descoperă taina unică a persoanei chemată anume de Dumnezeu
spre Sine în trupul tainic al Bisericii tocmai pentru a fi unic şi în
acelaşi timp unit cu Capul(Hristos) şi Trupul(toţi semenii). Modelul
altora ne învaţă reguli generale pe care însă trebuie
să le personalizăm. Ajunşi în peştera Naşterii
Domnului, sau în Foişorul Cinei celei de Taină, sau în
micuţa capelă a Sfântului Mormânt ca şi în
alte locuri sfinte de aici, deşi eşti poate singur, îi simţi
ca prieteni dragi nu numai pe cei apropiaţi, sau rude, ci pe întreaga
lume, ba încă şi pe cei adormiţi întru Domnul. Aici
trăieşti şi înţelegi cu adevărat noţiunea
de Biserică şi pe Hristos ca şi Cap văzut al ei. Aici te
simţi cu adevărat un mădular activ al trupului Celui mare al Bisericii
care poate face ceva nu numai pentru sine personal, ci pentru întregul
trup din care faci parte, şi deci pentru Dumnezeu cel care conduce şi
ocroteşte întreaga Biserică. Aici regăseşti atmosfera
de la început când primii creştini „stăruiau în învăţătura
apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea
pâinii şi în rugăciuni”. Aici primeşti o pace şi
o bucurie ce-ţi împrospătează viaţa spirituală şi-ţi
consolidează credinţa. Aici devii nu numai un hagiu ci te îmbraci în
lumina şi dorul Ierusalimului care te face un apostol şi un misionar
al credinţei creştine. Faptul că mulţi pelerini oferă bani
aşezămintelor sfinte de aici, chiar venind a doua sau a treia oară,
ne arată tocmai că rugăciunile lor s-au împlinit şi
că au primit încă de la primi lor paşi pe pământul
sfânt multe daruri şi binecuvântări. Bucuria şi lacrimile
de fericire de pe feţele lor ne confirmă că trăiesc în
timpul procesiunilor şi al slujbelor religioase, sau în timpul întâlnirii
lor cu cele mai importante şi sfinte locuri din istoria mântuirii,
evenimente şi sentimente foarte plăcute asemănătoare cu fericirea
copiilor cărora părinţii le dovedesc prin daruri sau cuvinte dragostea şi
preţuirea lor. |
|
