Prezente monahale romanesti

Sihaştrii români în Ţara Sfântă

      Palestina biblică este considerată una dintre cele mai importante centre ale monahismului creştin. Aici au trăit încă din primele secole creştine adevăraţi îngeri în trup care nu numai că au apărat dreapta credinţă ortodoxă împotriva ereziilor şi diverselor probleme cu care s-a confruntat Biserica, dar au şi întemeiat pe aceste locuri binecuvântate, puternice centre monahale care să ofere întregii lumi creştine modele de vieţuire şi rugăciune. 

      Cu certitudine că şi monahii români au vizitat dintru început aceste locuri binecuvântate, dar numai prin secolul patru încep mărturiile concrete ale prezenţei lor la Locurile Sfinte. În această vreme, un mare teolog originar din Dobrogea împreună cu ucenicul său au colindat toate mănăstirile din răsărit adunând spre folosul fraţilor multe „convorbiri duhovniceşti” care se dovedesc şi astăzi a fi de un real folos pentru toţi credincioşii. Desigur că exemplul lor a fost urmat şi de alţi români, printre care şi „vlahii nord dunăreni” strămutaţi împrejurul mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, şi alţi credincioşi sau monahi care rămâneau la Sfintele Locuri măcar în perioada marilor praznice de peste an. Desigur că această experienţă a lor a contribuit pe de o parte şi la dezvoltarea vieţii monahale şi creştine pe teritoriul patriei noastre, dar pe de altă parte şi la îmbogăţirea Ortodoxiei.
      Deşi din perioada care a urmat nu mai sunt prea multe dovezi ale prezenţei monahilor români la Sfintele Locuri, totuşi există motive să credem că mulţi dintre ei au vizitat Locurile Sfinte şi mănăstirile de aici. Susţinem acest lucru pentru că prin secolul al XV-lea, când mijloacele vremii au permis mai mult consemnarea mărturiilor în acest sens, constatăm o adevărată tradiţie a poporului nostru de a susţine financiar mănăstirile ortodoxe din Răsărit şi mai ales Sfântul Mormânt al Domnului Hristos, precum şi prezenţa unui mare număr de vieţuitori monahi de neam român în Ierusalim şi în mănăstirile de pe valea Iordanului. Nu ar fi fost posibil ca dintr-o dată atât de mulţi domnitori sau monahi români să fi fost atraşi de Locurile Sfinte dacă nu s-ar fi bazat pe o tradiţie a înaintaşilor lor. Încă şi de mai înainte, mulţi dintre ei obişnuiau să viziteze sau să rămână în mănăstirile unor centre monahale de o mai mică importanţă la acea vreme pentru Ortodoxie precum erau cele de la Sfântul Munte Athos sau Constantinopol, deci cu siguranţă că şi foarte mulţi monahi români erau prezenţi la locurile în care a trăit Domnul Hristos şi ucenicii Săi.

      Legăturile noastre cu Ierusalimul au cunoscut o dezvoltare deosebită pe la sfârşitul secolului XV-lea şi începutul celui de-al XVI-lea. După slăbirea influenţei şi puterii Constantinopolului căzut sub stăpânirea turcilor, aşezămintele monahale de la Locurile Sfinte şi-au îndreptat atenţia către Ţările române care cunoşteau în acea vreme o perioadă de prosperitate economică, politică şi cultural-bisericească, şi de aceea pentru o bună perioadă de vreme Ţările Române au preluat rolul de apărătoare şi sprijinitoare a tuturor Patriarhiilor ortodoxe din Răsărit. Pe lângă daniile generoase ale voievozilor români, mănăstirilor din Ţara Sfântă le-au fost închinate şi numeroase mănăstiri româneşti. Acest fapt a favorizat o şi mai bună colaborare între monahii români şi cei din Ţara Sfântă. Au început vizite reciproce şi consultări nu numai în vederea obţinerii de ajutoare băneşti, dar şi soluţionarea şi clarificarea diverselor probleme chiar şi de natură teologică apărute în decursul vremii, precum şi adevărate schimburi de experienţe şi modalităţi de vieţuire monahicească. Astfel putem spune că şi Ierarhii şi teologii români au contribuit la apărarea şi păstrarea Ortodoxiei în ansamblul ei. Este suficient să amintim aici pe Părinţii Dobrogeni participanţi la Sinoadele Ecumenice unde s-au remarcat prin intervenţiile lor decisive în favoarea dreptei credinţe, şi fixarea canoanelor, dar şi a scriitorilor de geniu ca Sfântul Ioan Casian, Leonţiu de Bizanţ, Dionisie Exiguul ş.a.

       Printre sihaştrii români vieţuitori în Ţara Sfântă care s-au nevoit pe valea Iordanului, amintim pe Cuviosul Iosif de la Bisericani, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul care au întemeiat aici obşti monahale recunoscute pentru asprimea şi înălţimea vieţuirii lor, făcându-se pildă de învăţătură şi smerenie pentru mulţi monahi care le-au urmat exemplu ca şi Schimonahia Melania Mincu, Schimonahia Acachia, Damian Stog, Juvenalie Străinul, şi mulţi alţi pustnici vieţuitori în sărăcie şi deplină ascultare de neam român care s-au nevoit aici în Ţara Sfântă şi care au rămas cunoscuţi numai de Bunul Dumnezeu care le-a răsplătit lucrarea lor cea bună. Alţi călugări români alegeau să meargă la marile lavre duhovniceşti precum Mănăstirea Sfântului Sava cunoscută în toată lumea creştină pentru austeritatea vieţii de aici şi pentru minunile sfinţilor care trăiau acolo. Duhul evanghelic făcea ca mănăstirea să fie pentru toţi indiferent de naţionalitate ca un adevărat rai duhovnicesc, unde oameni în trup se străduiau prin cele mai alese şi mai înalte nevoinţe să-l slujească pe Dumnezeu asemenea îngerilor celor fără de trup. Începând încă de prin secolele VI – VII se slujea aici chiar şi în limba străbunilor noştri, iar prin secolele următoare numărul monahilor români nevoitori aici a crescut simţitor. Printre ei amintim pe Irinarh Rosetti şi ucenicul său Nectarie Banu, care mai târziu au construit pe Tabor o mănăstire românească, Ignatie Rădulescu, Ştefan Sihastrul, Veniamin Trifa, iar în prezent Părintele Nicolae, Fratele Ştefan şi alţii.  Trebuie să amintim aici şi osteneala şi bunăvoinţa marilor tipografi români care cu sprijinul domnitorilor trimiteau aici numeroase cărţi tipărite în limba română, greaca sau arabă pentru folosul fraţilor români vieţuitori în mănăstirile din Răsărit. Muzeele mănăstirilor de aici păstrează şi astăzi numeroase mărturii ale prezenţei românilor în aceste mănăstiri concretizate în obiecte unice de valoare şi acte de donaţie. De asemenea în Mănăstirea de pe muntele Măslinilor din Ierusalim, în cea de la Mica Galilee, de pe Muntele Taborului, şi din Sfânta Cetate a Ierusalimului, la Mormântul Domnului Hristos şi al Maicii Domnului din Grădina Ghetsimanii, sunt şi astăzi mulţi călugări români, slujitori, şi maici evlavioase care au reprezentat şi reprezintă încă monahismul românesc în Ţara Sfântă.

       Cunoscând această dragoste deosebită a monahilor dar şi a credincioşilor români pentru ţara sfântă şi pentru locurile binecuvântate prin care a păşit Iisus, patriarhia Română a făcut toate demersurile necesare pentru întemeierea unor Aşezăminte Româneşti la Locurile Sfinte. Deşi în timp, mijloacele şi schimbările vremurilor au făcut foarte dificilă această misiune, începând cu primii ani din secolul 20 s-au construit în Ţara Sfântă două aşezăminte monahale româneşti. Unul la Ierusalim cu rol de Reprezentanţă a Patriarhiei Române în Ţara Sfântă, dar şi ca locaş de rugăciune şi pelerinaj pentru toţi românii care ajungeau aici, precum şi un alt aşezământ monahal întemeiat lângă râul sfânt Iordan. Cunoaştem din paginile alăturate misiunea şi istoria acestor aşezăminte, însă precizăm aici rolul deosebit de important pe care obştile monahale de la cele două aşezări monahale româneşti îl au pentru spiritualitatea şi progresul vieţii monahale de la noi din ţară. Aceşti minunaţi vieţuitori monahi de aici de la Locurile Sfinte provin de la mănăstirile din ţară şi se reîntorc după o vreme în mănăstirile lor aducând cu ei în mănăstirea de unde au plecat duhul sfinţeniei, pacea şi bucuria locurilor în care vremelnic s-au nevoit. De asemenea, trebuie menţionată aici şi începutul de organizare al obştii monahale de la noul Aşezământ Românesc din oraşul biblic Ierihon.

       Această scurtă prezentare a prezenţei monahilor români la Sfintele Locuri are menirea de a scoate în evidenţă că pe lângă Biserica Sfântului Mormânt al Domnului Hristos şi cea a Maicii Domnului din Grădina Ghetsimanii, precum şi la cele mai importante locuri biblice din Ţara Sfântă, sunt rugători români care ne reprezintă şi totodată ne confirmă dragostea pe care Dumnezeu a dăruit-o neamului nostru de a sluji în cele mai importante locuri ale Mântuirii. Totodată, este şi un îndemn adresat tuturor cititorilor de a vizita Locurile Sfinte şi de a cunoaşte istoria poporului nostru cristalizată în aceste aşezăminte şi muzee din patria în care a trăit Iisus. Este o chemare pentru toţi credincioşii şi monahii  evlavioşi şi râvnitori de a călca pe urmele înaintaşilor lor care au venit aici şi şi-au agonisit atâta sfinţenie şi pace şi bucurie.

— Veniţi aşadar la Ierusalim!