1. Pelerinajul religios ca act de multumire si binecuvantare
Locurile Sfinte au atras de-a lungul vremurilor numerosi pelerini, care si-au implinit intotdeauna cu negraita emotie si bucurie gandul de a peregrina pe urmele Celui ce ne-a descoperit iubirea lui Dumnezeu si ne-a daruit prin invierea Sa belsugul vietii vesnice. Nici dragostea credinciosilor romani nu a slabit vreodata pentru aceste locuri binecuvantate pe care le-au iubit si le-au sustinut din vremuri stravechi si pana in modernitate.
Efortul lor s-a concretizat in special prin felurite ajutoare pe care ei insisi le aduceau la Sfintele Locuri adaugand totodata la ofranda lor si jertfa materiala a semenilor care doreau ca macar in acest fel sa ajunga la Ierusalim. Pelerinajele la Locurile Sfinte au reprezentat dintotdeauna nu numai un izvor de consolidare a credintei si a iubirii pentru Dumnezeu, dar si un act de multumire, de pocainta si, de cele mai multe ori, de cerere si de binecuvantare pentru noi insine si pentru toti semenii.
2. Pelerinajul religios intre chemare si raspuns
Despre pelerinajul religios putem spune ca este in acelasi timp o chemare si un raspuns. O chemare din partea lui Dumnezeu care voieste „ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” si de aceea ofera in chip mereu potrivit fiecarui om, noi posibilitati de a-L cunoaste si de a-i impartasi harul Sau. Pentru toti, indiferent de motivatia initiala, pelerinajul religios este o lucrare a lui Dumnezeu menita sa ne faca din ce in ce mai mult „credinta lucratoare prin iubire”. Ne amintim desigur de marii sfinti din vechime care au recunoscut in pelerinajele la Sfintele Locuri o intalnire nemijlocita cu Dumnezeu, dar avem si exemplul multor oameni care facand un astfel de pelerinaj si-au lepadat toate obiceiurile rele de dinainte si stand inaintea crucii pe care s-a rastignit Domnul Iisus Hristos, au inceput o noua viata traita in chipul cel mai autentic si dupa voia lui Dumnezeu (vezi viata Sfintei Maria Egipteanca).
Iata deci, ca pelerinajul religios este si un raspuns al omului care intalneste si asculta prin credinta Cuvantul lui Dumnezeu. Samanta credintei si a sfinteniei sadita in suflet de Dumnezeu se misca prin har si prin lucrare si incepe sa caute hrana potrivita pentru a creste si pentru a rodi. in vechime parintele biblic Avraam, a ascultat prin credinta chemarea lui Dumnezeu si a mers in pamantul Canaanului. Acolo l-a intalnit pe Dumnezeu in chip minunat la stejarul Mamvri si i s-au implinit toate fagaduintele. si astazi, Dumnezeu continua sa se descopere oamenilor si adreseaza fiecaruia in lume cate o chemare catre imparatia Cereasca. Precum Avraam a ajuns prin credinta in corturile din Canaan, in tinuturile in care curge lapte si miere, tot asa si orice om evlavios poate ajunge prin aceiasi credinta in locasurile ceresti din imparatia lui Dumnezeu. Credinta ne descopera ca lumea insasi este o patrie in care cu totii suntem pelerini si ca toate sunt trecatoare. De aceea, pregustand din frumusetea imparatiei vesnice, sufletul se aprinde cu un dor de nestapanit care il bucura si il hraneste. in pelerinaj spre tara Fagaduintei, ingerii din cer ii luminau pe evrei pe timpul noptii si norii de lumina ii acopereau ca sa nu fie vazuti de vrajmasi. Iar daca atunci, Dumnezeu a hranit poporul cu mana cereasca, iata ca acum El ne ofera spre mancare chiar hrana ingerilor. si nu este aici nicio metafora pentru ca in realitate ingerii se hranesc implinind voia lui Dumnezeu.
Iar, daca mana cereasca se cobora din cer numai la o anumita vreme si numai pentru evrei, astazi, cu totii putem avea, in toata vremea, aceasta buna hrana, traind dupa voia lui Dumnezeu. Iata, deci ca pelerinajul si rugaciunea ne propun si o altfel de hrana pe care trebuie sa ne straduim sa o castigam precum ne straduim si alergam pentru hrana trupului. in capitolul 3 al Evangheliei dupa Ioan ni se spune ca fiind ucenicii plecati in cetate sa cumpere merinde, au venit dupa o vreme si il rugau pe Iisus sa manance, dar Iisus a spus: „Eu am mancat o mancare pe care voi nu o stiti. Ziceau deci ucenicii intre ei: nu cumva I-a adus cineva sa manance? Iisus le-a zis: Mancarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine si sa savarsesc lucrul Lui” (In. 3, 31-34). insusi Iisus Hristos a fost un pelerin care a coborat in cea mai autentica smerenie din sanul Tatalui Ceresc in pestera saracacioasa de la Betleem si din Nazaret s-a suit prin jertfa si inviere din nou in Ierusalimul Ceresc „ca sa ne pregateasca si noua locas”. in cele din urma cu totii suntem pelerini si ne indreptam prin lumea aceasta spre imparatia lui Dumnezeu. Prin taina ucenicilor de la Emaus, Domnul Hristos ne-a descoperit ca El insusi calatoreste cu fiecare dintre noi si prin orice imprejurare a vietii ne invita sa-L cunoastem si sa devenim prietenii Sai.
3. Pelerinajul speranta si misiune pentru prezent si in viitor
in fiecare an la Locurile sfinte vin mii si mii de pelerini din toata lumea cu felurite situatii sociale, financiare, stari civile. Cu totii sunt manati de cele mai diverse motivatii, insa cu totii ajung in acelasi loc, inaintea aceluiasi Dumnezeu, si inaintea crucii pe care El a fost rastignit. Gandul si credinta lor comuna ii apropie si pe multi ii umanizeaza. Am invatat sa fim ca oricine altcineva numai cum ar trebui sa fim noi insine nu. in fata crucii de pe Golgota se descopera taina unica a persoanei chemata anume de Dumnezeu spre Sine in trupul tainic al Bisericii tocmai pentru a fi unic si in acelasi timp unit cu Capul(Hristos) si Trupul(toti semenii). Modelul altora ne invata reguli generale pe care insa trebuie sa le personalizam. Ajunsi in pestera Nasterii Domnului, sau in Foisorul Cinei celei de Taina, sau in micuta capela a Sfantului Mormant ca si in alte locuri sfinte de aici, desi esti poate singur, ii simti ca prieteni dragi nu numai pe cei apropiati, sau rude, ci pe intreaga lume, ba inca si pe cei adormiti intru Domnul. Aici traiesti si intelegi cu adevarat notiunea de Biserica si pe Hristos ca si Cap vazut al ei. Aici te simti cu adevarat un madular activ al trupului Celui mare al Bisericii care poate face ceva nu numai pentru sine personal, ci pentru intregul trup din care faci parte, si deci pentru Dumnezeu cel care conduce si ocroteste intreaga Biserica.
Aici regasesti atmosfera de la inceput cand primii crestini „staruiau in invatatura apostolilor si in impartasire, in frangerea painii si in rugaciuni”. Aici primesti o pace si o bucurie ce-ti improspateaza viata spirituala si-ti consolideaza credinta. Aici devii nu numai un hagiu ci te imbraci in lumina si dorul Ierusalimului care te face un apostol si un misionar al credintei crestine. Faptul ca multi pelerini ofera bani asezamintelor sfinte de aici, chiar venind a doua sau a treia oara, ne arata tocmai ca rugaciunile lor s-au implinit si ca au primit inca de la primi lor pasi pe pamantul sfant multe daruri si binecuvantari. Bucuria si lacrimile de fericire de pe fetele lor ne confirma ca traiesc in timpul procesiunilor si al slujbelor religioase, sau in timpul intalnirii lor cu cele mai importante si sfinte locuri din istoria mantuirii, evenimente si sentimente foarte placute asemanatoare cu fericirea copiilor carora parintii le dovedesc prin daruri sau cuvinte dragostea si pretuirea lor.
